După zăpada copilăriei și săniușul copilăriei, a venit și frigul copilăriei. Acel frig adevărat, aspru, care nu se simte doar pe piele, ci parcă intră direct în suflet. Frigul care îți lipește nările una de alta în clipa în care inspiri, care face aerul să trosnească și liniștea să pară mai grea decât de obicei.
La Câmpia Turzii, noaptea care a trecut a fost una dintre cele mai friguroase din acest an… și poate din mulți ani încoace. Un ger care a adus cu el amintiri. Pentru cei mai tineri, a fost o surpriză. Pentru cei care au copilărit printre ierni adevărate, a fost o reîntâlnire.
Străzile au fost mai tăcute ca oricând, pașii mai grăbiți, iar ferestrele luminate păreau mici refugii de căldură într-un oraș cuprins de alb și de frig. Copacii au stat nemișcați, îmbrăcați în promoroacă, iar cerul senin a lăsat gerul să coboare fără milă peste case, mașini și trotuare.
Este genul de noapte care ne amintește că iarna nu e doar decor, ci forță. Că natura își cere, din când în când, respectul. Dar este și genul de noapte care ne întoarce, pentru o clipă, la vremurile când frigul nu speria, ci făcea parte din joacă, din copilărie, din poveștile spuse la gura sobei.
La Câmpia Turzii, gerul a scris o pagină de iarnă autentică. Una care se simte în obraji, se vede în respirația albă și rămâne în memorie mult timp după ce temperaturile vor urca din nou
